Gabi Giurgiu

Marturisesc slabiciunea mea pentru a-mi organiza castigurile potentiale la loterie. Am cateva milioane, ce fac mai intai, ce fac mai apoi, ce cumpar, ce investesc, cat las in banca sa se adune dobanda. Si desi prima pornire ar fi sa-mi permit luxul lenevelii, dupa vorba unui poet francez care vedea in lene  scopul principal al vietii, ajung invariabil la concluzia ca trebuie sa fac ceva, sa construiesc, pentru mine si pentru copiii mei, sa am ce lasa mostenire – ori un cont in banca e frumos, dar cum suna un copil prezentandu-si parintii drept rentieri ? Asa ca, daca tot s-a atins norocul de mine, sau, vorba populara, mi-a pus cineva (nu spun cine, ca e de bani, si nu se-amesteca) mana-n cap, ce as construi, ce as face ?  Si, mai ales, unde ? Aici sau in alta parte ? Aici, ar spune clevetitorii, ca daca ai bani, e la fel de bine si aici. Pai… nu prea este. Si ultimul tip de masina cu suspensii adaptive de-as avea, tot as mai nimeri cate un inceput de canal. Si oricate hartii cu capul poetului Eminescu as purta in portofel, de m-ar durea noaptea la ore tarzii stomacul, tot pe langa portarul de serviciu de la spital as trece. Discutie lunga dar din fericire mai e timp de concluzie, inca n-am castigat la loto.

Altii au reusit inca, si tot din Arad. De aceea astept cu nerabdare sa vad ce noi lucruri, ce investitie noua, ce urmeaza sa se intample. Sau, mai degraba, trebuiesc supravegheate statisticile de vanzari la masini de lux, ceasuri si haine de firma, donatii la biserici, comertul cu moaste. Obisnuit de timpuriu cu fuga in padure din calea turcului, continuata de schimbarile rapide de sistem odata la 50 de ani, cand pierdea tot ca s-o ia de la capat, romanul adevarat nu prea stie sa cladeasca. Ce pare sa stie insa e sa recite, sa compuna cantari si sa se mandreasca la televizor, ca finalistul de la Romanii au talent, ca e roman, deci poate.

Ar fi fost mai potrivit dupa mine, ca laureatul de la Romanii au talent sa recunoasca marja norocului in reusita sa, iar pe castigatorul nostru la loto il astept sa spuna el, dupa ce-si va fi folosit banii in stil puritan, de cladeala si nu balcanic,  de cheltuiala, ca e roman, deci poate [sa faca si altfel].

Am cumparat de curand de pe un site o serie de reviste Femeia, din anii ’70 si ’80. Pentru o suma minuscula, le-am primit in posta, ambalate in hartie alba. In stare buna, atat cat se poate, caci hartia de tiparnita folosita atunci nu seamana cu hartia de azi. Am retrait astfel, rasfoindu-le, perioada de dinainte de ’89. Retrait e cam mult spus – nu sunt suficient de in varsta ca sa fi stiut ce se intampla, dar nici atat de tanar incat sa nu-mi aduc aminte. De ce am cumparat revistele ? Din nevoia de aducere aminte. Nu sunt singurul. Televiziunea poporului geme de documentare elogioase despre epoca de aur, Adrian Paunescu s-a stins in lacrimile aplaudacilor care l-au facut rapid poet national (ce inseamna poet national ?, sau, mai simplu, ce inseamna national astazi ? Ultima manea ? Ultima lupta politica ? Imnul cu acorduri de mars funebru ? ), sondajele de opinie declara cum inainte era mai bine si cum Ceausescu era un mare conducator, iar cuvantul cel mai des rostit de oficialii de la Bucuresti nu mai este tovarasi ci romani.

Experienta comunismului este in mod necesar personala. De aceea, imi permit un exercitiu sumar si aleator de aducere aminte.

In prima zi de scoala aveam pantofi noi si uniforma albastra. Scoala era o constructie noua, inestetica, cu beton mozaic pe jos, poza tovarasului in fata si banci de lemn incomode. Pe colegi mi-i amintesc fiindca stateau la cozi pe la Alimentare. O fata venise intr-o dimineata de iarna in intarziere, plangand, statuse la o coada fiindca se bagase carne de oaie. Nu-i mai retin numele, dar scena aceea mi-a ramas atat de bine, incat daca m-as pricepe la desen, ar prinde culoare. Invatatoarea intelesese. Cateva zile dupa, ne anunta, strangandu-si mainile, ca Romania Socialista isi achitase datoria externa si ca, in curand, avea sa fie mai bine. Ma gandeam daca mai bine insemna guma de mestecat, Pepsi sau desene animate. Am decis ca importanta era guma de mestecat. De aceea, prin 1989, cand aparuse in magazine guma de mestecat romaneasca, patrata, cu gust dulce si consistenta de faina, am fost fericit. Am fost fericit si ca programul TVR incepea la 19 si nu la 20, ca inainte, deci era, iata, palpabil, mai bine. Cand, in decembrie, acelasi an, gloantele suierau prin toate partile si stateam ascunsi in case cu ochii in televizor, am inteles ca nu era chiar atat de bine pe cat credeam eu. Insa imi amintesc acel decembrie mai ales pentru jumatatea de portocala pastrata de bunici acoperita cu o foaie de ziar, doua saptamani, pana pe la mijlocul lui ianuarie, pentru mine. Primisera o singura portocala intreaga de Craciun.

Acum cativa ani am fost curios sa revad imagini cu oamenii acelor vremuri si am gasit un documentar facut de o televiziune franceza in anii 90. Oamenii Bucurestiului de dinainte de decembrie purtau caciuli imense de blana, cojoace de oaie si fulare, fatadele cladirilor erau goale, ici-colo pavoazata cu pancarde si afise revolutionare. Erau suparati si intunecati la fata. Am retrait in fata televizorului spaima de atunci si desi imi pareau veniti din alta lume, a frigului si granitelor cu sarma ghimpata, m-am simtit solidar cu ei. Intr-atat incat un passe-temps preferat este sa ma imaginez stand de vorba cu cineva venit de atunci, in lumea de astazi. Desi nu s-ar putea intampla vreodata, stiu sigur ca interlocutorul meu s-ar bucura si ar ramane fara glas in fata rafturilor pline, a telefoanelor mobile, a zecilor de canale de televiziune si mai ales, mai ales, in fata nepasarii noastre. Asadar, tuturor celor care nu stiu ca acum e bine, sa inteleaga macar ca acum e altfel.

Altfel – o stare bivalenta de tip sau/sau, fata de asa-ul  dinainte. Ori, nu-i asa, e atat de bine sa ai posibilitatea alegerii.

M-am bucurat omeneste cand s-a deschis noul magazin cu cinema de pe Vlaicu. Ma bucur inca. Intr-atat incat il vizitez des, la plimbare. Am sperat sa intalnesc in el si familii venite la sfarsit de saptamana la film sau cumparaturi si bunici plimbandu-si nepotii in liniste. Dureroasa lipsa din societatea provinciala in care traim, caci familiile respectabile sunt putine si bunicii cu nepoti aproape inexistenti.

Ce inseamna o familie respecabila intr-o plimbare de sfarsit de saptamana ? Ea este compusa din tata, costumat in jeans sau pantaloni de stofa, camasa calcata, eventual haina, unul sau mai multi copii imbracati de duminica – pantofi curati, pantaloni nu-de-toata-ziua si last but not least mama, a carei vestimentatie poate varia, atata timp cat ii respecta statutul de exemplu pentru cei mici. Mai adaugati la asta o jovialitate de timp liber si un parfum bun si aveti familia clasica de tip mid-upper class, atat de prezenta in cultura occidentala. Vazuta la sfarsit de saptamana, ea certifica mersul bun al lucrurilor intr-o comunitate, functionarea economiei  si ca idealurile morale ale Europei luminate sunt la locul lor. Aceasta aparitie ar trebui sa fie majoritara in locul de intalnire al culturii urbane moderne – mall-ul cu marfuri si divertisment. La randul lor, bunicii, acesta categorie indispensabila intr-o societate progresista, sunt virtualemente absenti din urbanitatea noastra. Ei traiesc in preajma pietelor de legume-fructe, cara plase de plastic si se inghesuie in biserici duminica de duminica in cautarea unui model de convietuire pe care nu il mai gasesc in imediat. Sunt de inteles. Neglijati de stat, dar si de restul comunitatii, batranii nu au mai rol de model si educatie. Modelul urban romanesc i-a transformat in spectatori.

Mall-ul nostru e populat cu trening-uri, acest articol vestimentar ridicat la rangul de obiect cult. Trening-urile vin la mall in masini mari, hranite cu motorina, pe care tind sa le parcheze in exterior, speriati de aceasta gaselnita de neinteles, parcarea supraetajata. Ele poarta podoabe aurite, vorbesc tare, se urca peste tine impingand caruciorul, fara sa se grabeasca nicaieri, doar asa, sa fie primii. Trening-urile cumpara putin, nu numai fiindca nu au bani, ci mai ales fiindca preturile sunt fixe si nu se pot negocia, targui, discuta. Trening-urile sunt semnul ca in societate lucrurile s-au intors cu susu-n jos. Ele accentueaza starea noastra de provincie, de rural.  Ele sunt, oricat de hilar si exagerat ar parea, simbolul a ceea ce Iorga numea undeva “mostenirea noastra de nenoroc”.

Nu exista la aceasta stare de fapt, solutii de ansamblu. Nu mai cred in ele,  ci doar in initiativa individuala. Nu politicile nationale vor motiva oamenii sa se imbrace si sa se poarte altfel. Pornite de sus, ele se dilueaza, se pierd pana ajung la noi. Doar exemplul personal, sarguinta fiecaruia, servesc acum la ceva.  Si inceputul inseamna o camasa, va rog alba, drept exemplu, cu guler. Poate si-o cravata.

Viitorul presedinte al Romaniei se simte deja. El a vorbit “pentru prima oara romanilor in aceasta calitate” si chiar a si prezentat viitorul prim-ministru. El a cutreierat Moldova cuprinsa de ape, aplecat peste volanul unui camion plin de biscuiti. El a invins sistemul, fiind eliberat dupa cateva zile. El a multumit sustinatorilor printr-o chermeza dotata cu muzicanti la acordeon si clape. Bete de fericire, gospodinele durdulii si administratorii de bloc descheiati larg la camasa au incins hore si ciocnit un pahar. Sa moara dusmanii, sa saraceasca bogatii nesimtiti, sa imparta totul cu noi, sa traim bine. El apare in fiecare seara la televizor, mic si discret, intr-un colt al mesei albe, vorbind timid ca un adolescent, langa puzderia de doctori, vraci, prezicatori, profesori academicieni si cantarete cu aur mult. Ei sunt noi, ei sunt televiziunea poporului, televiziune de consum noapte de noapte, pentru insomniaci.

Viitorul presedinte al Romaniei nu va fi viitorul presedinte. Faptul ca el exista insa marcheaza hotarator existenta a doua Romanii, a celor ce il privesc si a celorlalti. Pe cei ce il privesc el ii numeste afectuos popor sau neam. Nu e singurul, mai sunt si altii care au voit mereu sa se intoarca la popor. Poporul acesta va avea in curand o catedrala colosala a mantuirii sale si poate, un parlament mai micut, ca nu e nevoie de multi care sa gandeasca pentru el. Nu are in schimb autostrazi si nici nu ar fi nevoie, caci azi se zboara mai mult decat se circula. Nu-i nimic: are muzica buna, mici ieftini si multe zile libere.

Fostul viitor presedinte al Romaniei face parte  din clasa oamenilor de afaceri prosperi. El are masini de lux, scruteaza tara de sus, din elicopter si pescuieste crapul din larg, intins linistit pe puntea corabiei sale cu motor. Este un fost viitor presedinte tragic: cum sa accepti cu usurinta sa te amesteci cu multimea desculta si transpirata, cand tu porti costume fine si ai putea bine mersi consuma o limonada rece la umbra unui palmier din Monte Carlo ? Cum sa plangi liber la capul bolnavilor si-a batutilor de soarta, cand tu ai ajuns sus, acolo unde nimeni nu plange, decat poate de plictiseala sau invidie ? Dar n-ai ce-i face: ti-ai facut statuie pe ochii lor, ai celor multi si stii ca fara ei nu valorezi nimic. Accepti atunci aproape distrat jocul asta si te gandesti, daca tot am ajuns pana aici, iar ei sunt multi si eu sunt unul, ce-ar fi sa-ncerc si puterea cu degetul ? Caci in Romania, spre deosebire de alte locuri, banul ca ban nu ajunge: el trebuie sfintit oficial si inscaunat prin vot direct.

Neagu Djuvara, unul din ultimii boieri, marturiseste intr-un volum al sau cum scria , la o cafenea, pe cand inghitea “in graba un sandvis cu sunca si o cafea.” Aceasta remarca banala a unui om cu vazul fin, descrie, prin omisiune, societatea in care traim noi: aceea a fripturii. De porc, vita sau pui, la gratar sau prajit in pesmet de paine sau porumb.

Ce este, in fond, un “ sandvis cu sunca » ? Sandvis-ul nu este doar o  impreunare a doua felii de paine, unite de o foaie subtire de salam si eventual de o bucata de branza, ci el reprezinta chintesenta unui lung proces evolutiv, inceput cu multe sute de ani in urma. O bagheta pariziana crocanta,  bine coapta, abia atinsa de un strat subtire de unt sarat, completat de o felie de jambon, de o frunza de salata  si de cateva graunte  de mustar de Dijon, iata un sandvis ce ti se ofera frumos ambalat, in hartie, nu in plastic si pe care ti-l permiti intr-o cafenea de bulevard. El inseamna mult si are gust estetic si mai ales,  il innobileaza  pe cel ce il apuca cu o singura mana sau chiar cu doua, transformandu-l din om flamand in connaisseur.

Marea calitate a unui sandvis bun este ca ramane discret si nu isi scrie gramajul – culmea prostului gust ! – pe ambalaj.

Pusi in fata decadentei rusinoase a unei compozitii fara greutate, preferam o friptura buna, plina de carne, pe care insa o mancam repede, pe fuga, la ceas de pranz. Din intreaga filosofie a mesei intermediare, ridicata de sandvis-ul nostru la rang de fina gastronomie, am retinut viteza si scopul faptei. Adica a manca in loc de a gusta si a te hrani in loc de a savura. Batrane Marx, intai dascal al locului, acumularile cantitative nu duc intotdeauna la salt calitativ !  Duc mai degraba la stoc mort, care, din disperare contabila, se trece la sfarsit de an la consum si se merge mai departe.

Serban Cioculescu vorbeste in cartea publicata in 1940 si dedicata lui Caragiale despre plecarea acestuia la Berlin, numindu-l « surghiunit » si constatand episodul ca fiind unul foarte neclar. Clasic vorbind, orice plecare definitiva este un exil si orice schimbare de cetatenie trebuie sa aiba o cauza materiala, altfel “nu s-ar fi facut”. Caragiale este superbul exemplu al modernului care, suveran,  pleaca fara sa spuna de ce.  Discret si singur, acesta isi ofera luxul de a trai departe de personajele sale. Contemporanii marturisesc insa ca avea sa le caute avid in jurul sau.

Problema exilului nu se pune, asa cum se pare, doar celor plecati. Exilul poate insemna si o stare a celor ramasi. O retragere in sine si un refuz al lumii vazute prin ochii altora. Unii o fac la nivel religios, ca lumea ar fi rea, ostila, neintelegatoare, corupta fara cele sfinte. Ma rog. Atitudinea asta exista si in mod normal e o alegere individuala. Cand devine insa stare de masa – vezi un sondaj recent al Pro Democratia, conform caruia o majoritate de persoane ar pedepsi penal criticile aduse religiei ortodoxe – dogma, caci exilatii religiosi sunt in mod necesar dogmatici, devine totalitarism. Doar ca, nu-i asa, majoritatea, oricare ar fi ea, e oricum totalitara. Deci n-ai ce-i face. Cum se comporta insa ceilalti exilati, nu cei ce pleaca si nici cei ce se roaga, ceilalti, cei ce refuza forfota momentana a nimicului pentru o carte, un documentar sau o seara in familie ?

Manualul lor este magnificul volum scris la sfarsitul secolului XVIII de Xavier de Maistre si intitulat simplu  “Calatorie in jurul camerei mele” ( Voyage autour de ma chambre). Personajul principal ramane in interior si povesteste, rand pe rand, amintiri si povesti personale  in timp ce exploreaza toate cele 4 colturi ale incaperii. Spatiul, desi limitat, devine infinit. O punere in practica a paradoxului testoasei imaginat de filosoful grec Zenon din Eleea: un alergator nu va putea niciodata ajunge o testoasa plecata de la linia de start inaintea lui, desi este mai rapid decat ea, caci dupa ce strabate jumatate din distanta ce ii separa, apoi inca jumatate din distanta ramasa, si inca jumatate si tot asa, ramane mereu o noua jumatate de parcurs. Demonstratie a imposibilitatii miscarii. Xavier de Maistre isi exploreaza astfel camera, de la usa la fotoliu, de la fotoliu la pat, gasind mereu noi si noi obiecte ca repere. Cioran, care nu era deloc strain de starea aceasta de exil voluntar si retragere, avea o vorba: “Gloria intre patru pereti intrece slava imparatilor.” Infinitul spatiului interior mai mare decat aparenta gloriei.

Insa modelul exilului nu este nici un scriitor, nici vreun religios, nici o carte. Modelul exilului in sens fundamental este persoana Celui a carui inviere o sarbatorim in aceste zile. El este exilat intr-o lume care nu-L recunoaste si mai departe, El o paraseste pentru o culme a insingurarii, calatoria prin moarte.  El este cel care invata ca desi spatiul este intr-adevar infinit si unei jumatati parcurse ii urmeaza mereu o alta, distanta pe verticala poate fi cuprinsa si ne invita pe toti sa o facem. Si desi stim, cei mai multi dintre noi, ca nu vom ajunge acolo, macar sa incercam, caci primul pas inseamna deja o jumatate mai putin si fiecare pas suplimentar, daca mai avem puteresa sa-l facem, inca o jumatate din ce a mai ramas.

Iar un alt rol al  formulei pe care ne-o adresam unii altora in saptamana luminata este de a ne arata ca aceia dintre noi  plecati in alte tari sau in alte lumi, cei exilati, voluntar sau nu, sunt mereu aici si oricat de departe, poarta inauntru posibilitatea intoarcerii.

Hristos a inviat !

Exista la nivelul discursului public, de la vers de cantare la cuvantare de prim-ministru, o pofta nesanatoasa de a folosi termenul « roman » si toate variatiile sale. Romanii trebuie sa faca, romanii fac, romanii sufera, romanii sunt altfel, romanii trebuie sa stie, romanii stiu. Romanul a devenit un supra-om.

Aidoma eroului lui Nietzsche, acesta nu mai are nevoie de instante superioare, de concepte morale sau principii etice. Romanul se inspira din viata sa zilnica, a ajuns un fel de cameleon social, care ba se bucura, ba plange, ba se arata plin de mandrie in fata alor sai, ca sa planga apoi la usa casei in fata vecinilor.

Romanul nu poate fi pacalit, el stie. De la doamna  de varsta a treia care suspina la vreo stire despre o patanie remarcabila intamplata vreunui compatriot, la politicienii care-l considera singurul in masura sa decida, sa aleaga, romanul a invatat ca are intotdeauna dreptate. Romanul e peste tot: si in explozia din metroul londonez si printre laureatii Nobelului si pe vapoarele ce tin piept piratilor somalezi, el este in acelasi timp si aici si acolo. Se arata plin de compasiune in fata necazului altuia si isi cultiva o dimensiune tragica cu greu egalata in istoria moderna. Are si de ce: semenii sai sufera, se omoara intre ei, frati cu frati, parinti cu fii si fiice, niciodata singuri, mereu sub ochiul intelegator al camerei de filmat. Cad secerati pe sosele, rapusi de hergheliile germanice importate la batranete, sa isi dea ultimul gram de duh departe de drumurile curate si soferii cumpatati pentru care au fost create. Se sting de dorul celor plecati, mor de iubire, mor de drag si transpun asta in cantec, fiinte suave si muzicale, cu suflet de artist.

Romanul e numai el, e singur, e majoritar in tara lui. Pare ca si-a gasit locul, curge linistit si natural. Adio eroicii ani ‘90 in care inca mai cauta, se mai intreba, statea in indoiala. Ceilalti, cei ce nu se cred mai altfel decat altii, cei ce muncesc serios si in tacere, stau pe margine si privesc, nebagati in seama. Nimeni nu le cunoaste prea bine numarul, intr-atat sunt de discreti. Cei mai calmi dintre ei stiu insa, vorba taranului ardelean, ca n-a fost nicicand sa nu fie  cumva. Si asa mai trece o zi, ziua se face an si parca –parca ceva tot se vede, gandesc ei, si sa nu se fi schimbat nimic, dar macar am imbatrinit noi si avem mai multa rabdare.

Vremea cartii ar fi, dupa unii, pe sfarsite. Demersul acestora se dovedeste insa pripit, la fel cum Walter Benjamin considera acum aproape un secol ca fotografia si distributia artei pe scara larga prin reproduceri mecanice altera spiritul veritabilei opere de arta. In timp s-a dovedit nu numai ca arta nu s-a retras in sine, ci mai mult, a continuat sa se dezvolte si chiar fotografia a invatat sa devina arta. Aparatorii internetului, ai televiziunii si mijloacelor media in general uita un aspect definitoriu pentru modernitate: posibilitatea existentei concomitente a mai multor forme de difuzare a cuvantului, fie el scris pe hartie, pe ecran sau ascultat.

Acesta este un fapt demonstrabil statistic. S-au publicat in 2008 peste 550.000 de titluri numai in limba engleza. Dintre acestea, succesele de autor, reeditarile succeselor de librarie si cartile noilor autori au cunoscut o crestere importanta fata de anul precedent. La noi numarul este mai mic, dar oricum in crestere de la an la an. Asadar, interesul pentru lectura nu ar aparea diminuat, ba din contra. Si nu vorbim de  lectura in sine, adica actul de a citi ceva scris de altcineva, ci lectura cartilor. Lectura cartii – actul individual imediat urmator, pe o scara a evolutiei,  celor de a te hrani si a impreuna mainile in rugaciune.

Intrebarea legitima care se naste acum este legata de calitate. La un calcul optimist de o carte pe saptamana, 52 de carti pe an, abia daca se atinge un numar de 4 cifre al cartilor de citit intr-o viata. Cum ramane cu restul ? Raspunsul este simplu: nu citim toti acelasi lucru. Fiecare carte isi gaseste cititorul ei. Sa nu ne ingrijoram asadar ca nu putem tot cuprinde. Vastul domeniu al cunoasterii se cere impartit, delimitat si cantarit pe bucati. Nu inseamna insa ca nu ne putem aventura si dincolo de limitele pe care singuri ni le impunem: un volum despre filosofia fizicii semnat de Einstein sau incantatoarele poeme ale lui Pablo Neruda nu sunt niciodata de evitat.

Prin urmare, ca suntem copii sau parinti, cu timp mult sau mai putin, sa ne apropiem cartile, sa intram in librarii, acest minunat loc de intalnire pentru cititori, sa simtim textura unica a hartiei tiparite si sa nu ne fie rusine chiar sa adulmecam cartile, caci parfumul lor dureaza si ne face mai buni, mai intelegatori, mai oameni. Ori nu este asta ceea ce ar trebui cautat o viata intreaga ?